Gestionarea emoțiilor nu este un „talent” înnăscut, ci o abilitate complexă de autoreglare care se construiește treptat, la intersecția dintre temperament, neurodezvoltare și mediu, reprezentat de mai mulți factori, precum stilul parental, școala, cultură digitală etc. Vestea bună este că abilitățile de gestionare a emoțiilor se pot antrena, iar intervențiile potrivite devreme reduc semnificativ riscul de anxietate, iritabilitate, tulburări de conduită sau performanță școlară fragilă. Gestionarea emoțiilor la copii are rădăcini neuropsihologice solide, fiind un proces în care mai multe structuri ale creierului și sisteme biologice colaborează.

În primul rând, sistemul limbic – în special amigdala și hipocampul – are rolul de a detecta rapid semnalele de pericol sau de noutate din mediu. Amigdala declanșează emoția, fiind „alarma” creierului, iar hipocampul adaugă context, ajutând copilul să înțeleagă situația în raport cu experiențele trecute.

Pe de altă parte, cortexul prefrontal acționează ca un „dirijor” al reacțiilor emoționale: el planifică, inhibă impulsurile bruște și permite reinterpretarea evenimentelor. Cu alte cuvinte, această zonă a creierului ajută la „îmblânzirea” răspunsului emoțional brut, transformându-l într-o reacție mai adaptată și mai echilibrată.

La nivel corporal, sistemul nervos autonom reglează intensitatea reacției emoționale prin cele două ramuri principale: simpaticul, care activează organismul, și parasimpaticul, care îl liniștește. Pentru a funcționa optim, copilul are nevoie să rămână în așa-numita „fereastră de toleranță”: un nivel de energie suficient pentru învățare și explorare, dar fără a aluneca în hiperactivare (panică, crize de furie) sau în hipoactivare (îngheț, retragere).

Un aspect esențial este faptul că, înainte de a putea să se autoregleze, copilul învață co-reglarea. Co-reglarea este procesul prin care un copil învață să-și gestioneze emoțiile prin prezența și sprijinul unei alte persoane – de obicei un adult semnificativ (părinte, educator, îngrijitor). În primii ani de viață, copilul nu are încă suficientă maturitate neuropsihologică pentru a se autoregla. Cortexul prefrontal, care se ocupă cu planificarea, inhibarea impulsurilor și reîncadrarea situațiilor, se dezvoltă treptat până la vârsta adultă timpurie. Până atunci, copilul are nevoie ca altcineva să „țină” pentru el emoțiile care par prea mari.

Aceasta înseamnă că adultul devine un model de reglare emoțională, oferind siguranță prin tonul vocii, ritmul interacțiunii, expresia emoțiilor și atitudinea calmă. Prin aceste micro-experiențe repetate, creierul copilului își formează, prin neuroplasticitate, circuite care vor susține ulterior capacitatea de autoreglare.

Pe scurt, co-reglarea este un proces relațional și neuropsihologic prin care copilul învață, pas cu pas, să-și gestioneze singur emoțiile, în sens metaforic o putem vedea ca puntea dintre emoțiile copilului și siguranța oferită de adult.

Cum funcționează?

Atunci când copilul intră într-o stare de agitație, frică, furie sau tristețe, sistemul lui nervos poate trece rapid în hiperactivare (plâns inconsolabil, țipete, agresivitate) sau hipoactivare (retragere, blocaj, tăcere). În acele momente, adultul devine un fel de „reglator extern”: prin tonul vocii, prin gesturi calme și printr-o prezență stabilă, transmite semnale de siguranță. Aceste semnale sunt percepute de creierul copilului ca dovadă că situația este controlabilă și că nu este singur.
Emoțiile sunt “contagioase”. Dacă un adult răspunde la furia copilului cu furie, se creează un cerc vicios al escaladării. Dacă, în schimb, adultul rămâne calm, respiră lent, vorbește cu o voce caldă și își menține corpul într-o postură relaxată, copilul începe să-și sincronizeze starea internă cu cea a adultului. Acesta este nucleul co-reglării: copilul „împrumută” calmul adultului până când sistemul său nervos se reechilibrează.

Fiecare episod de co-reglare reprezintă o micro-experiență de învățare. Prin repetiție, conexiunile neuronale ale copilului se consolidează: el începe să asocieze emoțiile intense cu posibilitatea de liniștire și siguranță. Cu timpul, aceste circuite devin baza pentru autoreglare – capacitatea de a se liniști singur, de a aștepta, de a reflecta înainte de a reacționa.

Exemple concrete de co-reglare

• Un copil mic care plânge pentru că s-a speriat de un zgomot puternic este luat în brațe de părinte, care îi spune calm: „Te-ai speriat, e în regulă, sunt aici cu tine”. Contactul fizic, vocea blândă și etichetarea emoției îl ajută pe copil să se simtă înțeles și protejat.
• Un copil la gradinita care are un tantrum pentru că nu primește jucăria dorită este însoțit de educatorul care îi spune: „Știu că ești foarte supărat, hai să respirăm împreună”, și îi arată cum să respire adânc. Astfel, copilul primește o strategie concretă, învățată prin prezența și ghidajul adultului.
• Un copil de varsta scolara, frustrat că nu reușește la teme, poate fi susținut de părintele care îi normalizează emoția: „E greu, și e normal să te enervezi când nu-ți iese din prima”, dar îl încurajează și îl sprijină să încerce din nou.

Co-reglarea reprezintă fundamentul pe care se clădește dezvoltarea emoțională a copilului. Prin prezența și ghidajul adultului, copilul descoperă treptat că emoțiile, chiar și cele foarte intense, pot fi trăite și gestionate în siguranță. Acest proces nu este doar o strategie de moment, ci o experiență repetată care modelează felul în care copilul își va raporta viața emoțională și relațiile viitoare.

Un prim aspect esențial este că co-reglarea construiește siguranță emoțională. Atunci când un adult rămâne calm, disponibil și empatic în fața unei crize de furie, a plânsului sau a anxietății copilului, acesta învață că emoțiile nu sunt periculoase. Ele pot fi tolerate, exprimate și liniștite cu ajutorul unei persoane de încredere. Acest sentiment de siguranță reduce teama și dezorganizarea și îi oferă copilului baza de a explora și de a învăța.

În al doilea rând, co-reglarea dezvoltă limbajul emoțional. Copiii nu știu de la început să numească ce simt; pentru ei, emoțiile se trăiesc mai degrabă la nivel corporal și comportamental (plâns, agitație, retragere). Când adultul îi spune „văd că ești furios” sau „pare că ești trist”, copilul primește un cadru verbal pentru stările sale interne. Treptat, acest vocabular îl ajută să recunoască, să diferențieze și să exprime emoțiile, ceea ce scade intensitatea lor și deschide drumul către soluții.

În cele din urmă, co-reglarea pregătește terenul pentru autoreglare. Prin experiențe repetate în care este însoțit și sprijinit, copilul învață să-și interiorizeze strategiile primite din afară: respirația lentă, etichetarea emoției, așteptarea câtorva secunde înainte de reacție. Astfel, adultul îi „împrumută” resursele de reglare până când acestea devin parte din mecanismele interne ale copilului. Pe măsură ce crește, copilul va putea gestiona singur situații din ce în ce mai complexe, folosind ceea ce a învățat din aceste interacțiuni timpurii.

Dezvoltarea reglării emoționale pe etape de vârstă

Reglarea emoțională nu apare spontan și nu este complet dezvoltată încă de la începutul vieții, ci urmează o traiectorie predictibilă, dependentă de maturizarea neuropsihologică și de experiențele de interacțiune. Înțelegerea acestor etape ne ajută să avem așteptări realiste de la copil și sa il putem sprijini mai bine.

0–3 ani
La această vârstă, copilul depinde aproape complet de adult pentru a se liniști. Nu știe să pună în cuvinte ce simte, așa că exprimă emoțiile prin plâns, agitație sau gesturi. Ceea ce îl ajută cel mai mult sunt intervențiile senzoriale: să fie ținut în brațe, legănat, să audă vocea calmă a părintelui. Aceste experiențe îi oferă sentimentul de siguranță și creează primele căi de reglare emoțională.

3–6 ani
Încep să apară primele încercări de a înțelege emoțiile: copilul își dă seama că „eu simt” și „tu simți”. Totuși, aceste înțelegeri sunt fragile. De mare ajutor sunt poveștile, jocurile de rol și materialele vizuale (desene, planșe cu fețe) care îl ajută să identifice emoțiile. În această etapă, copilul încă are nevoie de adult să îl ghideze și să îi pună în cuvinte ce trăiește.

6–9 ani
Creierul copilului devine mai bun la organizare, atenție și autocontrol. El poate începe să învețe pași simpli pentru reglare: „oprește-te – respiră – spune ce simți – alege ce faci”. De exemplu, dacă se enervează, poate fi ghidat să respire adânc și să spună „sunt furios” înainte să lovească sau să țipe. Copiii din această etapă beneficiază de reguli clare și de instrumente vizuale (de pildă „semaforul emoțiilor”).

9–12 ani
Apare gândirea mai reflexivă: copilul nu doar simte, ci începe să observe cum gândește și de ce reacționează într-un anumit fel. Putem lucra cu el la reîncadrarea situațiilor – adică să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă. De exemplu, „nu am pierdut, am învățat ceva”. Sunt utile și instrumente ca „termometrul emoțiilor”, unde copilul poate arăta cât de intens simte o emoție.

Adolescență
Emoțiile sunt foarte intense, iar validarea de la prieteni contează enorm. Creierul este mai sensibil la recompense și la presiunea socială. Aici ajută tehnici mai avansate, precum să învețe cum să tolereze emoțiile puternice fără să reacționeze imediat (toleranță la frustrare) sau să își clarifice valorile: ce e cu adevărat important pentru el și cum poate lua decizii în acord cu acestea.

Alfabetizarea emoțională: a învăța „limba emoțiilor”

Un pas esențial este să-i ajutăm pe copii să pună cuvinte pe ce simt. Dacă un copil spune doar „mă simt rău”, nu are prea mult control asupra situației. Dar dacă reușește să spună „mă simt frustrat și îngrijorat”, deja are mai multă claritate și emoțiile devin mai gestionabile.

De aceea este important să facem diferența între:

• emoții de bază (bucurie, tristețe, furie, frică, surpriză, dezgust) – care apar natural, de mici,
• emoții complexe (rușine, vinovăție, mândrie) – care se dezvoltă mai târziu, când copilul începe să înțeleagă și perspectiva celorlalți.

Un exercițiu simplu și util pentru copii de peste 6 ani este „Roata emoțiilor”: copilul alege dintr-un set de imagini 2–3 emoții care se apropie de ce simte, apoi povestește unde le simte în corp, ce gânduri are și de ce are nevoie. În timp, această practică îl ajută să devină mai conștient și să-și exprime emoțiile într-un mod sănătos.

Dezvoltarea reglării emoționale este un proces etapizat și dependent de maturizarea neuropsihologică, dar poate fi susținut activ prin co-reglare, prin instrumente adecvate vârstei și prin alfabetizare emoțională. Acestea nu doar că reduc reactivitatea emoțională imediată, dar creează bazele rezilienței și sănătății mintale pe termen lung.

La Clinica Clear Mind transformăm vulnerabilitatea copilului în putere interioară. Fiecare emoție, chiar și cele mai dificile, poate deveni o resursă de creștere atunci când copilul primește sprijinul potrivit. Știm că învățarea gestionării emoțiilor începe acasă, în relația dintre părinte și copil. Însă, pentru a se consolida și pentru a prinde rădăcini sănătoase, acest proces are nevoie uneori de ajutorul unui specialist.

De aceea, la Clinica Clear Mind oferim psihoterapie pentru copii, adolescenți, adulți, seniori, dar și consiliere parentală, astfel încât întreaga familie să găsească echilibrul de care are nevoie. Aici, emoțiile copiilor sunt ascultate, înțelese și îmblânzite cu răbdare și profesionalism. Prin sprijin psihologic profesionist, micile furtuni emoționale ale copilăriei pot fi transformate în lecții de viață valoroase, iar părinții pot descoperi noi resurse pentru a-și susține copiii cu calm și încredere.